Drumul către orașul verde, o utopie sau o certitudine? Zgomotoase, poluante, aglomerate: marile oraşe ale lumii devin, pe zi ce trece, tot mai greu de locuit. Pentru a adăposti în condiţii optime cei aproape 7 miliarde de cetăţeni pe care planeta îi va avea în curând, urbaniştii, dar şi juriştii, vor trebui să găsească soluţii pentru a elimina atât maşinile, cât şi betonul din oraşe, spre binele comun al umanităţii.
În ţări precum Franţa sau China există deja proiecte de ecologizare a marilor oraşe, prin crearea de întregi cartiere eco, ţinta în acest sens fiind undeva în jurul anului
2050.
Orașul verde va fi, în primul rând “inteligent”:
vor exista aplicaţii care să informeze cetăţenii riverani cu
privire la serviciile existente, izolarea termică a clădirilor se va face conform ultimelor norme în domeniu, iar clădirile vor deveni „verzi”, prin crearea de grădini suspendate. Încălzirea se va face prin geotermie.
Reţeaua termică va recupera apa caldă din pânza freatică de mare adâncime şi va recicla excedentul de energie din procesele industriale.
Programele imobiliare vor îmbina operaţiunile de vânzare-cumpărare cu cele privind locuinţele sociale, pentru a asigura o cât mai uniformă distribuire a proprietăţilor, împiedicând astfel, segregarea socială. Totul va fi conceput pentru a facilita deplasarea, fie pe jos, fie cu bicicleta, transportul auto urmând a fi abandonat aproape în totalitate. Asistăm, deja, la primii paşi în acest sens, prin extinderea reţelelor de metrou, introducerea serviciilor de car-sharing şi introducerea treptată de autovehicule care să tindă spre zero emisii (ex. autoturisme electrice).
Scopul urmărit este unul clar: evitarea erorilor trecutului, constând din izolarea marilor ansambluri rezidenţiale sau dispersarea cartierelor periferice.
Toate aceste “rătăciri” urbanistice ale secolului XX nu au făcut altceva decât să marcheze un exod rural masiv, cu atât mai vizibil şi mai pregrant în România. O Românie în care industrializarea forţată din perioada comunistă şi relocarea la oraş a unei bune părţi din mediul rural au condus nu doar la depopularea satelor, ci şi la o suprapopulare masivă a oraşelor, acolo unde Bucureştiul este la “loc de cinste”!
În loc să se pună punct acestei tendinţe, şi ulterior anilor 1990 acest fenomen a proliferat, continuând şi astăzi. Se construiesc în continuare, adeseori haotic, cu “derogări” de la regulile de urbanism, noi ansambluri rezidenţiale, cu unicul scop de a obţine un profit imediat, fără cea mai vagă strategie la nivel urbanistic şi fără a lua în considerare că Bucureştiul se află aproape de punctul de maximă saturaţie!
Din punct de vedere al protecţiei mediului, pe hârtie lucrurile stau bine. Atât reglementările din domeniul urbanismului (art.311, alin.4, lit.c, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul), cât şi cele din domeniul construcţiilor (art.21, lit.b-d, Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată) prevăd că la emiterea autorizaţiei de construire de către autoritatea publică competentă, pe lângă prevederile documentaţiilor de urbanism şi ale regulamentelor locale de urbanism aferente acestora, va fi avut în vedere şi existenţa riscului de încălcare a normelor de protecţie a mediului.
Astfel, după emiterea certificatului de urbanism va fi necesar punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului pentru investiţiile care nu se supun procedurilor de evaluare a impactului asupra mediului, respectiv notificarea de către solicitant a autorităţii administraţiei publice competente cu privire la
menţinerea solicitării de obţinere, ca act final, a autorizaţiei de construire, pentru investiţiile la care autoritatea competentă pentru protecţia mediului a stabilit necesitatea evaluării impactului asupra mediului şi a emis îndrumarul conform legislaţiei privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului.
În continuare, se va proceda la emiterea avizelor şi acordurilor, precum şi a actului administrativ al autorităţii pentru protecţia mediului competente privind investiţiile evaluate din punctul de vedere al impactului asupra mediului, pentru ca abia apoi să se depună documentaţia pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, urmând ca autoritatea administraţiei publice competente să emită autorizaţia de construire.
Aşadar, este important de menţionat că măsurile specifice pentru protecţia mediului stabilite prin actul administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului vor fi avute în vedere la elaborarea documentaţiei tehnice şi nu pot fi modificate prin procedura de autorizare ori prin autorizaţia de construire.
Pe de altă parte, deşi regula generală în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului este că nu se pot acorda derogări de la Planul urbanistic general (PUG), decât prin Planul urbanistic zonal (PUZ), nu şi prin Planul urbanistic de detaliu (PUD), rolul acestuia din urmă fiind doar de a detalia anumite prevederi din documentaţiile de urbanism de rang superior, în practică, de multe ori lucrurile nu stau aşa. Astfel, se observă o jurisprudenţă în
creştere cu privire la anularea unor PUD-uri pe motiv că acestea au modificat parametrii de construire (de exemplu, procentul de ocupare a terenului) aşa cum fuseseră aceştia stabiliţi prin PUG sau PUZ.
Prin urmare, legislaţia din domeniul urbanistic şi al construcţiilor, deşi aparent completă, continuă să creeze confuzii, lasă loc la interpretări adeseori speculate în avantajul lor de investitorii imobiliari şi este, evident, inadaptată contextului social actual, ceea ce a condus la o „sufocare” urbanistică a marilor oraşe din România, în general şi a Bucureştiului, în special.
Această tendinţă de supraaglomerare urbanistică nu este însă singulară în România, fiind vizibilă peste tot în lume. Rezultatele acestui eşec sunt peste tot aceleaşi: oraşe poluate, zgomotoase, prost concepute şi pline de maşini care crează ambuteiaje zilnice în trafic. Oraşe care nu au fost concepute pentru prosperitatea umanităţii, ci a comerţului şi finanţelor!
Marile schimbări urbanistice sunt însă inevitabile. 55% din omenire trăieşte, în prezent, la oraş, iar la nivelul anului 2050, procentul va ajunge la 75-80%! Tot atunci, India va avea cca. 416 milioane de cetăţeni suplimentari, China va avea 255 de milioane, iar Nigeria 189 de milioane… Cum să-i primim în mod corespunzător, în oraşe modernizate, funcţionale, durabile?
China este un bun exemplu, din acest punct de vedere. Exodul forţat al cetăţenilor din zonele rurale către oraş a dus la o suprapopulare a zonelor urbane, cu consecinţe devastatoare asupra mediului, poluarea atmosferică crescând exponential. Doar 1% din primele 500 de oraşe ca mărime din China respectă normele de calitate a aerului ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. În anul 2016, un million de persoane au murit prematur din cauza aerului poluat.
Deşi autorităţile au elaborat, încă din anul 2006, noi reglementări privind construcţiile, mai prietenoase cu mediul,acestea întârzie să fie aplicate. De exemplu, viitorul eco-cartier, conceput pentru oraşul Jingzhou (cu 1,2 milioane de locuitori) prevede, pentru cei 85.000 de locuitori (la care se vor adăuga încă 180.000 de locuitori, până în anul 2030), insule locuibile în mijlocul unor zone
complet eliberate de orice construcţie, depoluarea lacului din vecinătate, gestionarea ecologică a apelor uzate prin tratarea acestora în cadrul unor sisteme naturale de plante şi nu prin staţii de epurare etc.
Aşadar, revoluţia mobilităţii umane atinge, mai devreme sau mai târziu, toate marile centre urbane, indiferent de gradul acestora de dezvoltare.
Fie vom reuşi şi noi să ne adaptăm acestor tendinţe, prin transformarea marilor aglomerări urbane, începând cu Bucureştiul, în eco-oraşe, fie vom sucomba în propria indolenţă!
Cale de mijloc nu există, deoarece contracararea greşelilor aferente secolului trecut, nu mai este suficientă!
Pentru Smart City Magazine Lect.univ.dr. Victor Marcusohn Avocat Baroul București Expert legislatie de mediu ARSC
